Egiptenii antici au construit piramidele din blocuri de piatră extrase din cariere, transportate pe uscat sau pe apă și așezate în rânduri succesive. La Marea Piramidă din Giza, cea mai mare parte a calcarului provenea chiar de pe platou. Piatra albă care acoperea fețele monumentului venea din carierele de la Tura, iar granitul folosit în interior a fost adus de la Aswan, din sudul Egiptului.
Egiptenii foloseau sănii de lemn și frânghii pentru a deplasa încărcături grele pe uscat. Rampele sunt una dintre cele mai plauzibile explicații pentru ridicarea blocurilor, iar traseul lor la Marea Piramidă rămâne necunoscut. Despre transportul pe apă avem o mărturie din timpul lucrărilor. Un supraveghetor pe nume Merer a consemnat cursele echipei sale între carierele de la Tura și șantierul faraonului Khufu, cunoscut și ca Keops.
Piramidele de la Giza erau morminte regale și făceau parte din complexe funerare cu temple și căi de acces. Forma lor a fost rezultatul unor schimbări făcute de-a lungul mai multor generații de constructori. Unele dintre aceste schimbări se văd și astăzi în piatră.
De la piramida în trepte la Marea Piramidă din Giza
În secolul al XXVII-lea î.Hr., faraonul Djoser a ridicat la Saqqara prima piramidă egipteană. Proiectul a pornit de la o mastabă, un tip de mormânt cu plan dreptunghiular și acoperiș plat. Prin extinderi succesive, construcția a ajuns să aibă șase trepte, fiecare mai îngustă decât cea de sub ea.
În timpul faraonului Sneferu, constructorii au trecut la piramidele cu fețe netede. La Dahshur, Piramida Frântă păstrează urmele unei modificări făcute chiar în timpul lucrărilor. Fețele pornesc cu o înclinație de aproximativ 55 de grade și continuă, mai sus, cu una de aproximativ 43 de grade. Piramida Roșie, ridicată în apropiere pentru același faraon, are o pantă mai lină pe toată înălțimea.
Marea Piramidă, construită pentru Khufu în secolul al XXVI-lea î.Hr., avea inițial aproximativ 146,5 metri înălțime. Laturile bazei sunt orientate cu mare precizie după punctele cardinale. Pe măsură ce adăugau noi rânduri de piatră, constructorii trebuiau să respecte atât forma exterioară a monumentului, cât și poziția coridoarelor și a camerelor din interior.
Cum tăiau și transportau egiptenii blocurile de piatră
Apropierea carierei de pe platoul Giza scurta drumul pentru cea mai mare parte a pietrei. Lucrătorii puteau folosi unelte de cupru pentru a prelucra calcarul. Granitul, mult mai dur, cerea alte procedee. Nisipul folosit ca abraziv putea ajuta la tăierea sau găurirea lui.
Cele trei tipuri de piatră aveau roluri diferite în construcția Marii Piramide:
- Calcarul local forma cea mai mare parte a construcției.
- Calcarul alb de la Tura acoperea fețele piramidei și le dădea aspectul neted.
- Granitul de la Aswan a fost folosit în interior, inclusiv în Camera Regelui.
Jurnalul lui Merer, descoperit la Wadi el-Jarf, într-un vechi port de la Marea Roșie, conține însemnări din ultima parte a domniei lui Khufu. Merer nota când echipa sa pleca din Tura cu bărcile încărcate și unde se oprea în drum spre Giza. Ca să ajungă la șantier, ambarcațiunile treceau pe Nil și pe căile navigabile din apropierea platoului.
Pentru transportul pe uscat, un indiciu vine dintr-o pictură egipteană realizată la câteva secole după construcția piramidelor de la Giza. Ea arată o statuie uriașă trasă pe o sanie și un om care toarnă lichid în fața ei. Experimentele moderne au arătat că umezirea nisipului cu o cantitate potrivită de apă poate reduce forța necesară pentru a trage o sanie. Rămâne deschisă întrebarea dacă procedeul a fost folosit și la Giza.
Cum puteau fi ridicate blocurile până la vârf
Cu ajutorul unei rampe, o echipă putea trage un bloc pe o pantă până la nivelul unde urma să fie așezat. La cariera de la Hatnub, arheologii au găsit o rampă centrală, scări pe ambele părți și găuri în care puteau fi fixați stâlpi de lemn. Cercetătorii au propus că muncitorii foloseau stâlpii și frânghiile pentru a manevra săniile încărcate. Descoperirea arată cum putea fi scoasă piatra dintr-o carieră egipteană.
La Marea Piramidă, forma rampei ar fi influențat atât efortul necesar pentru transport, cât și spațiul disponibil pe șantier. O rampă dreaptă, cu pantă mică, ar fi trebuit lungită pe măsură ce piramida creștea. O rampă care urca pe lângă fețele monumentului ar fi ocupat mai puțin loc în exterior, dar echipele ar fi trebuit să întoarcă săniile la colțuri.
Fiecare rând de piatră acoperea o suprafață mai mică decât cel de dedesubt. Spre vârf, constructorii aveau mai puține blocuri de așezat și mai puțin spațiu în care să le manevreze. Este posibil să fi folosit metode diferite la bază și la nivelurile superioare. Felul în care au așezat ultimele blocuri rămâne o întrebare deschisă.
Cine a lucrat la piramide și cum era organizat șantierul
La sud de Sfinx, săpăturile de la Heit el-Ghurab au scos la iveală o așezare cu ateliere, brutării, depozite și locuințe. Descoperirile o leagă de lucrările din timpul faraonilor Khafre și Menkaure, cunoscuți și ca Kefren și Mikerinos. Este posibil ca așezarea să fi fost folosită și în vremea lui Khufu.
Jurnalul lui Merer arată cum erau urmărite cursele unei echipe, iar așezarea de lângă Sfinx arată ce presupunea întreținerea unui șantier de asemenea dimensiuni. În timp ce unii oameni tăiau piatra sau conduceau ambarcațiunile, alții pregăteau hrana, administrau depozitele ori lucrau în ateliere. Dovezile arată cum era împărțită munca, deși numărul și statutul tuturor celor implicați sunt greu de stabilit.
Pentru Marea Piramidă putem urmări drumul unor încărcături de calcar de la carieră până la Giza. Cariera de la Hatnub arată cum puteau fi trase blocuri grele pe o pantă, iar așezarea de lângă Sfinx arată cum erau aprovizionate echipele. Împreună, aceste descoperiri explică o mare parte din construcție. Ultima porțiune a traseului, de la baza monumentului până aproape de vârf, este cea mai greu de reconstituit.
